sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Puţine cuvinte

De multe ori cuvintele-s puţine,
Arse fiind de-al gândului sărut,
În nopţi de jar când mă gândesc la tine,
Când mă gândesc la timpul ce-a trecut.

Cât de departe rătăceşti prin lume
De nu mai simţi că înapoi te chem,
De nu mai poţi nici să-mi mai spui pe nume,
Şi fugi de adevăr ca de blestem?

Ce gânduri îţi fac drumul o cărare
Pe care mergi, şi mergi, şi te grăbeşti?
Îţi scriu şi am s-arunc scrisoarea-n mare,
Ca-ntâmplător să-ţi fie s-o găseşti.

Eu, cu speranţă, pun în rând cuvinte,
Un rost ce ţie-ţi poate fi reper,
Când va fi vremea să-ţi aduci aminte
Că timpul urcă vorbele în Cer.

Aștept cu nerăbdare dimineața
Când îmi vei spune primul zilei gând,
Şi cu privirea alunga-vei ceaţa
Ce-au prins-o ochii mei, voit, râzând.

Când ce-i acum va fi ce-a fost să fie,
Vei spune cât de mult a însemnat
Un val pe plaja rece şi pustie,
Ce de grăbitu-ţi pas nu i-a păsat...

Din larg de ape ţi-a adus scrisoarea
Care-n furtuni şi geruri s-a zbătut
Să poată să scurteze-ndepărtarea
Ca să ne-avem, din nou, ca început.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Concludent, fără tăgadă

Mă ştiu, dintotdeauna,
îndrăgostit de flori,
De fluturi şi de stele,
de frunze, de izvoare...
Privirea mi-e pierdută
în lumea mea de nori,
Dar inima mi-e vie
şi-adesea vrea să zboare.

Simt vântul când se joacă
în pletele-mi cărunte,
L-ascult când îmi şopteşte,
cu glas fermecător,
Poveşti ce-au stat uitate
în praf de amănunte,
Care-mi renasc dorinţa
de-a fi învingător.

De când mi-e dat ştiutul,
am căutat lumina,
Să pot să văd în juru-mi,
să-nving necunoscutul,
Şi cunoscând firescul,
să ştiu care mi-e vina
Când dau cu pietre-n mine,
având motiv trecutul.

Privesc în depărtare
când cerul e senin,
Departe de lumină
nu mi-aş simţi trăirea,
N-aş mai simţi nici frigul,
nici ploile când vin,
Şi, neştiind ce-i umbra,
n-aş şti ce-i amăgirea.

De-ar fi să nu văd noaptea,
nici stelele, nici luna,
Pe pajişti poleite
de neguri în uitări,
Tristeţea m-ar cuprinde
şi, trist, pe totdeauna
Aş rătăcii pe drumuri,
fugind de înserări.

Mă ştiu mereu pe drumuri,
scurtând îndepărtarea,
Ştiu cât de-aproape poate
să mă aducă pasul,
Trecând, umbrit de umbre,
privesc, sub valuri, marea
Şi după cum vuieşte,
ştiu noaptea cât e ceasul.

Sunt, ca totdeauna,
îndrăgostit flori,
Şi de înalte Ceruri,
de soare şi zăpadă,
De fulgerul furtunii,
m-agăţ şi trec de nori,
Ca tot ce-mi am privirii,
să am fără tăgadă.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Povara

Dobri Dobrev
("Sfântul din Baylovo")
Iată-mă azi, povară-ţi...
mă iartă dar, copile,
M-arăt în neputinţă
şi în nevoi umile,
Prea multe uit... Prea multe!
Sunt speriat de viaţă,
Însă te vreau pe tine
cu zâmbetul pe faţă.

Mă întrebai de toate,
până ce-ai fost mai mare,
Aveam pe-atunci răspunsuri,
nicicum ocolitoare,
Azi mintea mea-i uitucă,
pun întrebări prea multe,
Dar sunt nevinovate,
nu vor să te insulte.

Te-am dus pe drum, pe umeri,
te-am legănat pe braţe,
Azi caut mereu sprijin,
ca mâna-mi să se-agaţe,
Nici forţa nu mai are,
e prea tremurătoare,
Şi nici nu mai stă dreaptă,
şi uneori mă doare.

Nu mă certa copile,
de vărs ce ţin în mână,
Nu prea mai am putere,
şi ea-i deja bătrână,
Aşa e legea firii,
omul, la bătrâneţe,
La minte e copilul
ce-ar trebui să-nveţe...

Te rog să ai răbdare,
eu ştiu că-ţi sunt povară,
Aşa e bătrâneţea...
E tristă şi amară,
Nu-mi mai aleargă paşii,
n-ajung la timp la masă,
Sunt un încurcă-lume
venit la tine-n casă.

Mai stau în lumea asta
cât dat îmi e să fie,
Dar în curând porni-voi
drum lung spre veşnicie.
Şi voi pleca copile,
în lumea cu morminte,
Îţi las şi al meu suflet,
pe drumu-ţi spre-nainte...

N-am vrut să-ţi fiu povară...
Ştiu că am fost... Mă iartă...
Ne-am fost, în viaţa asta,
bătuţi cumva de soartă...
Eu, vezi, privesc spre Ceruri...
Poate va fi mai bine...
Să fac măcar de-Acolo,
ceva doar pentru tine...