miercuri, 14 octombrie 2015

Pas cu pas

N-am terminat, cam multe, dintr-odată,
Nici viața n-am s-o duc la bun sfârșit,
În lumea asta, mult prea colorată,
Destinul meu, bătrân, a obosit.

Oglinzi s-au spart lovite de cuvinte
Nepotrite fiind, prin înţeles,
Când nu vroiau, nicicum, să ia aminte,
Că viitorul poate fi progres.

Poate-am ales cărări prea încâlcite,
Şi m-am luptat la drum mereu s-ajung,
Sau gânduri mi-am lăsat neprihănite,
Şi am tot mers, un drum atât de lung…

Am dat valoare multor amănunte,
Oricâte-au fost, oricânte au rămas,
Văile largi şi crestele de munte,
Le-am cunoscut în mersul pas cu pas.

A fost să lupt cu propruia mea teamă
Cu un destin primit cu împrumut,
Când nu ştiam că visul se destramă
Dacă priveşte mult înspre trecut.

Între mai bine şi cu mult mai bine,
Am învăţat că n-am motiv de stat,
Că viaţa dă oricând ce se cuvine,
Dar ia de simte ceva că-i de luat.

Măsurii i-am făcut cândva măsură,
Ca nu cumva să uit şi să greşesc
Să văd cenuşa un altfel de zgură
Şi-n mlaştină, cândva, să mă trezesc.

Cu viaţa însă ştiu că nu-i o joacă,
Doar ea măsoară cât avem de tras,
Şi e firesc, îi este dat să-i placă,
Mersul cu ea alături, pas cu pas.

duminică, 18 ianuarie 2015

Vis de vânt

I-am luat clepsidra timpului
Să pot să-l ştiu fără măsură,
Să nu-şi mai aibă mersul lui
Ce pas cu pas din viaţă-mi fură.

Îmi vreau minutul infinit,
Să pot să-i fac o altă soartă,
Să-l ţin într-un cuvânt zidit
Cât vise-n zborul lor mă poartă.

Să n-am trecut, ci doar prezent,
Nici viitor să nu mai fie,
Ca tot ce pare a-fi moment
Să nu se piardă pe pustie.

Punând cuvintele în vers
Pot să creez o altă lume,
Ce-şi are mersul înspre mers,
În care moartea n-are nume.

I-am spart clepsidra timpului,
Vânturi cereşti să-l risipească...
Să nu mai stau în umbra lui,
El, dacă vrea, să-mbătrânească.

Vântul din vise m-a trezit...
Atâta timp am irosit...

miercuri, 14 ianuarie 2015

Primăvara ca veste

Pe malul îngheţat aprind o torță
Să-mi lumineze drumul prin destin,
Că, dinspre primăvară simt o forţă
Ce mă obligă capul să-mi înclin.

Doar fulgii peste ape mai aleargă
Şi parcă-s licurici ce cad şi cad,
Când valuri vin din larguri să se spargă,
Într-un adânc ce-ajunge-a le fi vad.

Reinventez, în altă formă joaca,
Vreascuri de timp adun şi pun în foc,
Ca să se ardă-n flăcări promoroaca
Ce mi se prinde-n păr, din loc în loc.

Şi ninge cu-nceputuri de poveste,
Şi umbra nopţii intră parcă-n ziduri,
Din viitor vin gânduri, dând de veste,
Că, în nesomn stând timpul, face riduri.

Colindători pe drumuri neumblate,
Adună adierile de vânt
Şi trag de drum, de-l văd că se abate,
Prin simpla-ncondeiere de cuvânt.

Lumina torței ceruri defineşte,
Cu străluciri de-azur şi opalin...
În lac se-aude gheaţa cum trozneşte
Temându-se de zorii care vin...

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Tranzitoriu, întrebător

Oh, dragii mei cu gândul tranzitoriu,
Ce numele vi-l spuneţi cu sfială,
Şi mă vedeţi absurd, contradictoriu,
De ce vi-i drag să-mi cereţi socoteală?

M-aţi tot împins spre marginile vieţii,
Spunând că nu sunt demn de luat în seamă,
Dar vă trezeaţi la ceasul dimineţii,
Visându-mă, trăind mereu cu teamă.

Vă tot găsiţi motive să-ntrebaţi
Cum şi de ce mai am încă speranţă,
Cum pot să fug de cei întunecaţi
Şi, când vorbesc, o fac cu cutezanţă...

Făcut-am fapte, însă n-am făcut
Tot ce aud că mi-aţi şi pus în spate,
M-aţi sărăcit de-o parte din trecut
Ca s-arătaţi că eu sunt rău în toate.

În gândul vostru un travaliu sunt,
Şi pietrelor, când vreţi, mă faceţi ţintă,
Îmi spuneţi că-s o umbră pe pământ
Ţipând când fapta-mi vrea să vă dezmintă.

Oh, dragii mei cu gândul tranzitoriu,
În voi nimic nu e contradictoriu?

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Puţine cuvinte

De multe ori cuvintele-s puţine,
Arse fiind de-al gândului sărut,
În nopţi de jar când mă gândesc la tine,
Când mă gândesc la timpul ce-a trecut.

Cât de departe rătăceşti prin lume
De nu mai simţi că înapoi te chem,
De nu mai poţi nici să-mi mai spui pe nume,
Şi fugi de adevăr ca de blestem?

Ce gânduri îţi fac drumul o cărare
Pe care mergi, şi mergi, şi te grăbeşti?
Îţi scriu şi am s-arunc scrisoarea-n mare,
Ca-ntâmplător să-ţi fie s-o găseşti.

Eu, cu speranţă, pun în rând cuvinte,
Un rost ce ţie-ţi poate fi reper,
Când va fi vremea să-ţi aduci aminte
Că timpul urcă vorbele în Cer.

Aștept cu nerăbdare dimineața
Când îmi vei spune primul zilei gând,
Şi cu privirea alunga-vei ceaţa
Ce-au prins-o ochii mei, voit, râzând.

Când ce-i acum va fi ce-a fost să fie,
Vei spune cât de mult a însemnat
Un val pe plaja rece şi pustie,
Ce de grăbitu-ţi pas nu i-a păsat...

Din larg de ape ţi-a adus scrisoarea
Care-n furtuni şi geruri s-a zbătut
Să poată să scurteze-ndepărtarea
Ca să ne-avem, din nou, ca început.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Concludent, fără tăgadă

Mă ştiu, dintotdeauna,
îndrăgostit de flori,
De fluturi şi de stele,
de frunze, de izvoare...
Privirea mi-e pierdută
în lumea mea de nori,
Dar inima mi-e vie
şi-adesea vrea să zboare.

Simt vântul când se joacă
în pletele-mi cărunte,
L-ascult când îmi şopteşte,
cu glas fermecător,
Poveşti ce-au stat uitate
în praf de amănunte,
Care-mi renasc dorinţa
de-a fi învingător.

De când mi-e dat ştiutul,
am căutat lumina,
Să pot să văd în juru-mi,
să-nving necunoscutul,
Şi cunoscând firescul,
să ştiu care mi-e vina
Când dau cu pietre-n mine,
având motiv trecutul.

Privesc în depărtare
când cerul e senin,
Departe de lumină
nu mi-aş simţi trăirea,
N-aş mai simţi nici frigul,
nici ploile când vin,
Şi, neştiind ce-i umbra,
n-aş şti ce-i amăgirea.

De-ar fi să nu văd noaptea,
nici stelele, nici luna,
Pe pajişti poleite
de neguri în uitări,
Tristeţea m-ar cuprinde
şi, trist, pe totdeauna
Aş rătăcii pe drumuri,
fugind de înserări.

Mă ştiu mereu pe drumuri,
scurtând îndepărtarea,
Ştiu cât de-aproape poate
să mă aducă pasul,
Trecând, umbrit de umbre,
privesc, sub valuri, marea
Şi după cum vuieşte,
ştiu noaptea cât e ceasul.

Sunt, ca totdeauna,
îndrăgostit flori,
Şi de înalte Ceruri,
de soare şi zăpadă,
De fulgerul furtunii,
m-agăţ şi trec de nori,
Ca tot ce-mi am privirii,
să am fără tăgadă.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Povara

Dobri Dobrev
("Sfântul din Baylovo")
Iată-mă azi, povară-ţi...
mă iartă dar, copile,
M-arăt în neputinţă
şi în nevoi umile,
Prea multe uit... Prea multe!
Sunt speriat de viaţă,
Însă te vreau pe tine
cu zâmbetul pe faţă.

Mă întrebai de toate,
până ce-ai fost mai mare,
Aveam pe-atunci răspunsuri,
nicicum ocolitoare,
Azi mintea mea-i uitucă,
pun întrebări prea multe,
Dar sunt nevinovate,
nu vor să te insulte.

Te-am dus pe drum, pe umeri,
te-am legănat pe braţe,
Azi caut mereu sprijin,
ca mâna-mi să se-agaţe,
Nici forţa nu mai are,
e prea tremurătoare,
Şi nici nu mai stă dreaptă,
şi uneori mă doare.

Nu mă certa copile,
de vărs ce ţin în mână,
Nu prea mai am putere,
şi ea-i deja bătrână,
Aşa e legea firii,
omul, la bătrâneţe,
La minte e copilul
ce-ar trebui să-nveţe...

Te rog să ai răbdare,
eu ştiu că-ţi sunt povară,
Aşa e bătrâneţea...
E tristă şi amară,
Nu-mi mai aleargă paşii,
n-ajung la timp la masă,
Sunt un încurcă-lume
venit la tine-n casă.

Mai stau în lumea asta
cât dat îmi e să fie,
Dar în curând porni-voi
drum lung spre veşnicie.
Şi voi pleca copile,
în lumea cu morminte,
Îţi las şi al meu suflet,
pe drumu-ţi spre-nainte...

N-am vrut să-ţi fiu povară...
Ştiu că am fost... Mă iartă...
Ne-am fost, în viaţa asta,
bătuţi cumva de soartă...
Eu, vezi, privesc spre Ceruri...
Poate va fi mai bine...
Să fac măcar de-Acolo,
ceva doar pentru tine...