Zdrobitorul drum

Dintr-un nimic, din amintire,
Vin gînduri ce mă pun pe foc...
Un alt motiv de amăgire,
Se vrea o cale de mijloc...

În frunza tristei ploi prelunge
S-au pus şi mugurii la zid,
Că timpul mai că nu ajunge
Pentru al vieții sens rigid.

Scornita cale-a-nseninării,
Pe două lacrimi şi-un abis,
Ne pradă-n jocu-ndepărtării
Spre un nevolnic paradis.

Supremul palmelor întinse
Între pămînt şi între cer,
A dat spre ape nopţi aprinse
Şi ne-a înveninat stingher.

În şoapta pragului de casă
Am pus un pas şi un alt pas,
Trăind trecutul ce apasă
Vremuri ce-n urmă au rămas.

Şi par că nu mai vor să vină,
Ai altor timpuri paşnici zori,
Zdrobiți fiind de nelumină
Tot căutăm în Ceruri nori...

Halou mînjit

Într-un fel ciudat
Tot ce s-a-ntîmplat
E doar forma vagă de furtună.
Ce ţi-e dat să vezi,
Nu-ţi vine să crezi:
Un mînjit halou de semilună.

Prin luciri de cer
Lacrimile pier
Peste puntea anilor pierduţi,
Tu îmi spui că-s trist,
Insă eu rezist,
Între mulţi,prea mulţi, necunoscuţi.

Ca-ntr-un abisal,
Nesfîrşit scandal,
Toţi luceferii răsar în zori,
Florile de crin
Astăzi au venin,
Şi e plin pămîntul de culori.

Trag mereu hotar,
Totu-i în zadar,
Tigrii de la circ îi am motiv,
Să le fiu dresor,
Peste foc în zbor,
Sîngele pe ring să mi-l cultiv.

Dacă-i dat să cad
Gura, ca un iad,
Va deschide un proces în cer,
Şi-am să tot vorbesc,
N-am să mă opresc
Nici zdrobit pe crucile de fier.

Cum nici nu mai am,
Zi de post ca hram,
Voi rămîne ca un plop în vînt.
Raze din abis
Vor luci în vis
Eclipsîndu-mi ultimul cuvînt.

Şi, cît încă pot,
Mă pun să socot
Dacă sînt mai mult decît un gînd.
Elixir de rost
Văd în tot ce-a fost,
Noaptea plec la tîrg să văd de-l vînd.

Într-un fel ciudat
Tot ce s-antîmplat
Ne-a lăsat să ştim ce-i o furtună.
Eu adorm vorbind,
Tu rămîi privind
Un mînjit halou de semilună.

Fum

Aş vrea să plec, să plec pe orice drum...
Altceva nu mai cred că pot să fac,
Mă simt deja cu duhul prea sărac...
Şi-n lacrimi regăsesc un gust de fum...

Miroase-a fum. Şi timpul ce-l trăim
E doar un foc ce arde orice mal
Şi scrumul e ca apa pentru val
Eu, rebutabil, încă, mă comprim.

Atît mai am: un sînge plin de fum
Şi-un creier plin de goluri, fumegînd.
Nimicul îmi răzbate pînă-n gînd
Şi nu-şi mai vrea nici lacrima un drum.

Nici apă nu-i, iar eu mă sting în foc,
Şi focul e un fulger nesfîrşit,
Pe urmele speranţelor pornit,
Arzînd pe rămăşiţe de noroc.

E-atîta fum... Şi fum mai pot să văd,
Doar vorba încă îmi mai face drum,
Dar gura-mi este plină doar de fum...
Chiar dacă viitorul mi-l prevăd.

Aş vrea să plec. Să plec departe-acum,
Pe ape, pe lumină şi pe vînt,
Să fiu departe şi să fiu cuvînt
Şi lacrimă ce are gust de fum.

Cînd înfloreşte amintirea

Izvoarele tîşnesc fierbinte
Pe drum desluşitor de fapte,
Și mă îndeamnă spre-nainte,
În miez de zi ori miez de noapte.
Cînd înfloreşte amintirea
Şi vîntu-i bate înspre noi,
Face consensuri împlinirea
Cu rostul vechilor nevoi.

În visul meu e sărbătoare
Cînd văd în jur numai lumină
Și ochii, dincolo de soare,
O zi care va fi să vină.
Timpul și viaţa-s mînă-n mînă,
Nu-și au nimic de reproșat,
Chiar dacă-n trecerea hapsînă
Face pierdut cam tot ce s-a uitat.

Reînflorește pentru toate,
În nopţile cu lună plină,
Un dor străvechi, ce încă poate,
Să facă ziua mai senină.
Speranţa vieţii se renaşte
Cât încă-i timp de a trăi,
Cât încă-i timp de-a recunoaşte
Că viaţă-nseamnă a iubi.

Cînd înfloreşte amintirea,
Prin tot şi toate deodată,
Îmi las înspre pămînt privirea
Știind-o mult prea revoltată.
Mi-e dor să-mi regăsesc tăcerea,
Şi dor îmi e să tot vorbesc…
Dar nu mai am deloc plăcerea
De amintiri să-mi amintesc… 25.05.1987

Dragostea şi averea

Cînd ni-i viaţa-ntrebătoare,

taina nopţii-i călătoare,

Că ni-s multe, fără neştire,

un motiv de ispitire.

Chiar un rug, de ne-ncălzeşte,

ni-l dorim şi-l vrem a creşte,

Fiindu-ne ca o speranţă

şi îndemn de cutezanţă.

Cîte-n lume sunt să fie,

au un dat ca temelie,

Sunt mai multe, mai puţine,

leac ori de otrăvuri pline.

Omu-şi vrea sieşi de toate,

lumea-ntreagă de se poate,

Şi cu multa lui dorinţă

strânge peste prisosinţă.

Iar cînd are, nu mai ştie

de o altă bogăţie,

Nici pe cei care ştiu multe

nu mai stă să îi asculte.

Uită de orice trăire,

de plăcere, de iubire,

Uită viaţa să-şi trăiască

după legea omenească.

În oricîte i se-arată,

înţelesuri nu mai cată,

Că averea-n lanţ îl leagă,

să nu poată să-nţeleagă.

Nici n-aude, nici nu vede,

nici nu-nvaţă, nici nu crede,

Când averea îl subjugă

“a iubi” nu mai conjugă.

Că averea doar condamnă

şi la moarte vieţii-ndeamnă,

Face legea-i şi-o tot schimbă,

are doar propria-i limbă.

Cînd reper e doar averea

ne trăim mereu durerea,

Mai rămîne ca-n simţire,

ura s-o numim iubire.

Învăţând iertări

Şi vîntul încă totuşi bate,
Cu noi purtăm noroi în sînge,
În amintiri demult uitate
Un adevăr heraldic plînge.
Nu te-ntrista dacă şi norii
Apasă greu asupra ta,
Eu am văzut, plecînd cocorii,
Că vremea e de a uita.

Nu-mi e plecarea-ndepărtată,
Nici calea nu-i definitivă,
Dar nu se-ntoarce niciodată,
Nu-şi este sieşi împotrivă.
Şi dacă vremuri de-ntîmplare
Mă vor cumva îndupleca,
Drum îmi va fi chiar o cărare
Pe care liber voi umbla.

Oricîte gînduri mi-ai trimite
Ca un motiv de regăsire,
Se vor întoarce, obosite,
Ca să adoarmă-n amintire.
Punînd accente după vrere,
Pierdea-vei după voia ta,
N-au visele nici o putere
Cînd faptele vor altceva.

Cînd noaptea, fremătînd, scînteia
Va da-n vileag trăiri ciudate,
Să ştii că încă eşti ideea
Acelor vremi nevinovate.
Însă doar clipa de tristeţe
Trage de gînd a-l îndrepta...
Hai s-o lăsăm să ne înveţe
Cum ne putem, iubind, ierta.