Resimţitor a tot ce se întîmplă
În stele, nori de foc şi-n depărtări,
Arăt, tăcut, cu degetul spre tîmplă
Şi spun că totu-i rod de întîmplări.
Strîngînd în palmă fruntea-nfierbîntată,
Simt un miros de lacrimi şi de flori,
Şi că strivirea visului pe roată
Va fi firescă-n dimineaţa-n zori.
Doar pentru a se spune, se spun multe,
Privirile-mi doar ceaţă mai găsesc,
Nici de speranţe nu mai vor s-asculte
Voind ca-n veci, de-acum să odihnesc.
Cînd fruntea mea senină şi-nrobită
Va căuta mereu înaltul cer,
Găsi-va şi acolo o ispită
Învăluită-n taine şi mister.
Un gest firav de lacrimă ascunsă,
Un pumn de bolovani şi nişte flori
Vor fi însemn de taină nepătrunsă
De cei ce pun luminilor culori.
Iar cînd va pune lumea peste toate
Stindard de foc şi nori de rădăcini,
Ieşi-vor multe din anonimitate
Găsind neîmplinirii false vini.
Pierdut fiind, prin nu ştiu ce arhivă,
Mă voi trezi, găsit întîmplător,
Ca să spun iar că lumea-i în derivă,
Şi timpul trece-n mod revoltător.
Acel pămînt ce-n veci îmi va fi casă
Va fi stingher la fel cum eu am fost,
Dar nici măcar atît nu îmi mai pasă,
Îmi pasă doar să dau simţirii rost.
Priviţi acum un trup de cruce vie
Şi ochii mei ce lacrimi, doar, privesc,
Ce lasă neştiutul să se ştie
Şi cît de greu îmi e să nemuresc.
Dar cînd va fi, aşa cum spun, să fie
Îl veţi uita uşor pe cel ce sînt...
V-am dăruit o clipă bucurie
Ca mai apoi să fiu şi eu cuvînt.
