Şi ştiu deja…

Iertaţi-mă, nu sunt un om perfect,
Am multe goluri... Sunt un om normal,
Dar nu accept al lumii târg infect
Ce face irealul ideal.

Sunt singur, singur... vânturi iau în piept,
Adorm mereu pe margini de abis,
Dar cred că am un drept: să nu accept
Să ştiu că totul eu am compromis.

Resimt şi ştiu că pare totul fals,
Că am uitat de ce şi cum trăiesc,
Dansând Ciuleandra cu un pas de vals,
Aş vrea să cred că totul e firesc.

Dar mă trezesc şi tot privesc spre ceas
Şi nu mai ştiu de ora-i un minut,
Şi nu mai ştiu cât timp mi-a mai rămas
Până când eu voi fi numai trecut.

Hidoase umbre-asupră-mi se abat,
Le simt că vor să vadă de-am să mor,
Chiar dacă mor eu ştiu că le-am lăsat
Blestemul de-a avea ceea ce-mi vor.

Că am să fiu sau n-am să fiu deloc,
E ceea ce mi-i dat de Dumnezeu,
Dar pot să sting acest demonic foc
Trimis cu ură spre destinul meu.

Deja mă simt că nu sunt un învins,
Şi stiu deja că focul i-a cuprins!

Mi-era teamă...

Mi-era teamă să mai cred în da,
Hăituit de sensul negativ,
Dar m-am regăsit în şoapta ta
Şi-am găsit al vieţii leit-motiv.

Toate au acum un unic sens
Spre o poartă ce ni s-a deschis,
Şi adun, trăind tot mai intens,
Tot ce am, clădind tărâm promis.

Mi-era teamă să-l rostesc pe da,
Şi sfidam orice, rostind pe nu,
Astăzi ştiu că nu mai pot ceda
Şi destinul meu eşti numai tu.

Gândul are rol primordial
Spre destinul ce-l avem în doi,
Făurit de creasta unui val
Şi adus de cer într-amândoi.

Mi-era teamă c-am uitat pe da
La răscrucea marelui hotar,
Azi e soare iar în viaţa mea
Şi tu vieţii mele corolar.

Am dat nume timpului pierdut
Şi-am pus semnul ce era de pus,
Azi n-am teamă de necunoscut,
Soarele e la amiază, sus.

Iar acum eu nu mai ştiu pe nu,
Ba, mai mult, cam totul schimb în da,
Sunt acolo unde eşti şi tu,
Viaţa ta e ca şi viaţa mea.

Perpetuu temei

Azi nu mai vreau de timp să fac risipă,
Îţi spun concis că nu mai am idei,
Te vreau izbăvitoarea nopţii clipă
Când te numesc speranţă şi temei!

Am fost, în nopţi, cândva, la vânătoare,
Şi am vânat şi fără de temei,
Vitrina-mi e cam greu încăpătoare,
Trofee, însă, am doar două... trei...

Nu mă mai vreau rătăcitor în mine
Să tot împart un fir mereu în trei,
Te vreau cu tot ce vieţii aparţine
Şi te numesc speranţă şi temei!

Am tot uitat să limpezezesc izvoare,
Dar apelor le-am dat, şoptit, temei
Te vreau mereu o rază-nălţătoare
Când te culeg din gânduri şi idei.

M-am ars pe multe ruguri neaprinse,
M-am închinat la neştiuţii zei,
Te vreau lumina-n patimi necuprinse
Te vreau al zilei noi dorit temei.

Am colindat prin munţi o-ntreagă vară
Ca să găsesc mândriei un temei,
M-a dumirit a lumânării ceară,
Şi ştiu acum tu ce-ţi doreşti şi vrei.

Şi tot te vreau, cu lacrima pribeagă,
Să-mi fii destin şi să-mi rămâi scânteie,
Chiar dacă mulţi nu vor să te-nţeleagă,
Eu te aleg să fii mereu... femeie...

Gong

Şi bate ceasul, bate ora
Ce trece parcă dinadins,
Când văd în ochii tuturora
Cum focul vieţii-i rar aprins.
Cu lanţul strâng, în nesimţire,
Credinţa mea şi viaţa mea
Şi rătăcesc prin amintire
Vrând sau nevrând şi a uita.

În palmă-mi tot citeam menirea
De-a-mi fi secure şi călău,
Şi mă-ntrebam ce-i fericirea?...
Cât e de bine să fii rău?
Din izgonita întâmplare,
A degustării din amar,
Ştiam ce-nseamnă o trădare,
Şi cum e trecerea-n zadar.

Un înger, ca într-o minune,
Mi-a spus al Cerurilor crez,
Că pot orice, orice aş spune,
Dacă doar drumul mi-l urmez.
Purtam şi-n lacrimi clipe moarte,
Şi stins priveam cu ochii mei
Cum drumul merge departe
Prin adevăruri, nu idei.

În ape ascunzând destinul
Îmi hotăram un început,
Trecutului eram străinul
Ce-şi căuta al său trecut.
Redând temeiuri suferinţei
Băteam drum nou, plin de nevoi
Spre un altar al biruinţei,
Ivit în zorii unei zile noi.

Am căutat, însă doar viaţa
Era un ţel de neclintit,
Așa cum zorii, dimineaţa,
Spun nopţii că s-a şi sfârșit.
Altfel voisem eu să fie,
Însă altfelul n-avea cum
Să-şi aibă timp de veşnicie,
Şi timp de-al vieţii mele drum.

Nimbul de lumină

Ninge cu lacrimi de soare
Peste multele-amintiri,
E real şi mi se pare
Că mă pierd printre iubiri.
Iarna, noaptea, geruieşte
Şi dă beznelor lumină,
Şi, în taină, îmi vesteşte
Vremea care-i dat să vină.

Dacă văd că nu-i lumină,
Nu mă-ntreb de ce n-ar fi,
Nici n-aștept ca luna plină
Să preschimbe noaptea-n zi.
Frigul încă mă îngheaţă,
Vrând să-mi dea, totuși, putere
Să văd dincolo de ceaţă
Când speranţa asta-mi cere.

Chiar cu ultima suflare
Către Cer mi-aş face drum
Ca să cred că mi se pare
Că renasc din propriul scrum.
Ninge, ninge peste lume
Cu zăpezi ori flori de soare,
Rostu-și dă singur un nume
Ca să-și aibă sărbătoare.

Nemurire prin iubire

Simt că vin norii de ploaie
Dintr-o veche de amintire,
Dintr-o umbră de trăire
Încolţită de noroaie.

Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
În sărutul de pe buze,
Cu o vorbă blestemată.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
Dintr-o vorbă blestemată
În sărutul de pe buze.

Din îndemnul dimineţii
Gîndu-mi las liber să zboare
Spre o lacrimă de soare,
Cu dorinţa tinereţii.

Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine...
Ce mă ţine şi abţine
De-mi e viaţa-mi ca o ceaţă?
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine
Dar e viaţa-mi ca o ceaţă
Ce mă ţine şi abţine.

Îmi e dorul vieţii mele
Drumul dinspre depărtare
Neştiind să am hotare
Nici chiar dincolo de stele.

Din atîta dor de faptă
Şi de timpuri nepereche,
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă.
Din atîta dor de faptă
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă,
Alte timpuri nepereche.

Într-a nopţilor umbrire
Mă închin tăcut la lună
Regăsind, chiar şi-n furtună,
Nemurirea prin iubire.

Uvertură în instanţă

Eu am jurat să am credinţă
În cei ce şi-au pierdut curajul,
Şi vorba fiind de om, ca fiinţă,
Chiar eu sînt, drumului, mirajul.
Nemultumirea abisală
A unor, mulţi, semeni ai mei,
Găseşte că, nu din greşeală,
La vorbe-am dat voit temei.

Că închegînd din amănunte
Ideea vrutelor neşterse,
Am spus că tîmplele cărunte,
E semn al multor controverse.
Că nici nu cred în buna ştiinţă
A celor ce se cred model,
În sfinţii care, prin credinţă,
Fac moftul să devină ţel.

Cum ştiu că legea nu constrînge
Gîndul la numai o idee,
Consimt că rudele de sînge
Nu-s prin bărbat ci prin femeie.
Mă simt aiurea, nu îmi mai pasă
De zumzetul din jurul meu,
Vorba mi-i simplă, nu aleasă,
Aşa cum știu s-o am mereu.

Sînt vinovat numai cu viaţa
Ce nu mai ştie a se plînge
Şi nu-și reneagă nici speranţa
Cînd unii vor a mă înfrînge.
Dar cum orice e provizoriu,
O vorbă naşte un scandal,
Şi, ca mai toate, iluzoriu,
Sunt judecate-n tribunal.

M-au dus, forţat, într-o instanţă
Credulă şi tînguitoare,
Care să dea, prin circumstanţă,
Verdictul fără amînare.
Erau juraţi, puşi să asculte
Cum martorii mă-nvinuiesc
De, cum spun ei, prea mari insulte
Contra a tot ce-i omenesc.

Cu toţi au spus că sînt de vină,
Să stea departe de urmare,
Şi-au spus că fapta mea-i străină
De orice pură întîmplare.
Indiscutabila părere
A celor ce nu mă cunosc
Mă fac un munte de tăcere...
Nimic nu le mai recunosc.

Şi-abia acum, fără de lege
Mă-ntreb cum îmi vor da pedeapsa?
Motivul cum se va alege?
Şi ce înseamnă farsa-aceasta?
Audiaţi cu derogare
Toţi martorii credeau la fel,
Că-s vinovat de o trădare
A prea-comunului model.

Întinerit şi stors de vlagă
Prin adormiri fără de ţintă,
Lumina lumii îmi e dragă
Iar noaptea neagră mă încintă.
Şi-mi este clar...Sînt acuzatul...
Care deja e condamnat,
Găsit ca el fiind vinovatul
De, chiar şi-al altora, păcat.

Spre o celulă-ntunecată
Mă duce gîndul ce-mi dă ştire,
Că lumea nu-i de tot stricată
Cît mai vorbeşte de iubire.
Şi chiar și lanţul, strîns la mînă,
Prin tristul simplu zăngănit,
Cu ochii mei se mai îngînă,
Sperînd a fi de timp strivit.