Puţine cuvinte

De multe ori cuvintele-s puţine,
Arse fiind de-al gândului sărut,
În nopţi de jar când mă gândesc la tine,
Când mă gândesc la timpul ce-a trecut.

Cât de departe rătăceşti prin lume
De nu mai simţi că înapoi te chem,
De nu mai poţi nici să-mi mai spui pe nume,
Şi fugi de adevăr ca de blestem?

Ce gânduri îţi fac drumul o cărare
Pe care mergi, şi mergi, şi te grăbeşti?
Îţi scriu şi am s-arunc scrisoarea-n mare,
Ca-ntâmplător să-ţi fie s-o găseşti.

Eu, cu speranţă, pun în rând cuvinte,
Un rost ce ţie-ţi poate fi reper,
Când va fi vremea să-ţi aduci aminte
Că timpul urcă vorbele în Cer.

Aștept cu nerăbdare dimineața
Când îmi vei spune primul zilei gând,
Şi cu privirea alunga-vei ceaţa
Ce-au prins-o ochii mei, voit, râzând.

Când ce-i acum va fi ce-a fost să fie,
Vei spune cât de mult a însemnat
Un val pe plaja rece şi pustie,
Ce de grăbitu-ţi pas nu i-a păsat...

Din larg de ape ţi-a adus scrisoarea
Care-n furtuni şi geruri s-a zbătut
Să poată să scurteze-ndepărtarea
Ca să ne-avem, din nou, ca început.

Concludent, fără tăgadă

Mă ştiu, dintotdeauna,

îndrăgostit de flori,

De fluturi şi de stele,

de frunze, de izvoare...

Privirea mi-e pierdută

în lumea mea de nori,

Dar inima mi-e vie

şi-adesea vrea să zboare.

Simt vântul când se joacă

în pletele-mi cărunte,

L-ascult când îmi şopteşte,

cu glas fermecător,

Poveşti ce-au stat uitate

în praf de amănunte,

Care-mi renasc dorinţa

de-a fi învingător.

De când mi-e dat ştiutul,

am căutat lumina,

Să pot să văd în juru-mi,

să-nving necunoscutul,

Şi cunoscând firescul,

să ştiu care mi-e vina

Când dau cu pietre-n mine,

având motiv trecutul.

Privesc în depărtare

când cerul e senin,

Departe de lumină

nu mi-aş simţi trăirea,

N-aş mai simţi nici frigul,

nici ploile când vin,

Şi, neştiind ce-i umbra,

n-aş şti ce-i amăgirea.

De-ar fi să nu văd noaptea,

nici stelele, nici luna,

Pe pajişti poleite

de neguri în uitări,

Tristeţea m-ar cuprinde

şi, trist, pe totdeauna

Aş rătăcii pe drumuri,

fugind de înserări.

Mă ştiu mereu pe drumuri,

scurtând îndepărtarea,

Ştiu cât de-aproape poate

să mă aducă pasul,

Trecând, umbrit de umbre,

privesc, sub valuri, marea

Şi după cum vuieşte,

ştiu noaptea cât e ceasul.

Sunt, ca totdeauna,

îndrăgostit flori,

Şi de înalte Ceruri,

de soare şi zăpadă,

De fulgerul furtunii,

m-agăţ şi trec de nori,

Ca tot ce-mi am privirii,

să am fără tăgadă.

Povara

Dobri Dobrev
("Sfântul din Baylovo") Iată-mă azi, povară-ţi...

mă iartă dar, copile,

M-arăt în neputinţă

şi în nevoi umile,

Prea multe uit... Prea multe!

Sunt speriat de viaţă,

Însă te vreau pe tine

cu zâmbetul pe faţă.

Mă întrebai de toate,

până ce-ai fost mai mare,

Aveam pe-atunci răspunsuri,

nicicum ocolitoare,

Azi mintea mea-i uitucă,

pun întrebări prea multe,

Dar sunt nevinovate,

nu vor să te insulte.

Te-am dus pe drum, pe umeri,

te-am legănat pe braţe,

Azi caut mereu sprijin,

ca mâna-mi să se-agaţe,

Nici forţa nu mai are,

e prea tremurătoare,

Şi nici nu mai stă dreaptă,

şi uneori mă doare.

Nu mă certa copile,

de vărs ce ţin în mână,

Nu prea mai am putere,

şi ea-i deja bătrână,

Aşa e legea firii,

omul, la bătrâneţe,

La minte e copilul

ce-ar trebui să-nveţe...

Te rog să ai răbdare,

eu ştiu că-ţi sunt povară,

Aşa e bătrâneţea...

E tristă şi amară,

Nu-mi mai aleargă paşii,

n-ajung la timp la masă,

Sunt un încurcă-lume

venit la tine-n casă.

Mai stau în lumea asta

cât dat îmi e să fie,

Dar în curând porni-voi

drum lung spre veşnicie.

Şi voi pleca copile,

în lumea cu morminte,

Îţi las şi al meu suflet,

pe drumu-ţi spre-nainte...

N-am vrut să-ţi fiu povară...

Ştiu că am fost... Mă iartă...

Ne-am fost, în viaţa asta,

bătuţi cumva de soartă...

Eu, vezi, privesc spre Ceruri...

Poate va fi mai bine...

Să fac măcar de-Acolo,

ceva doar pentru tine...

Neştiută, întrebarea

Dacă-aş şti ce-i întrebarea,
I-aş găsi oricând răspuns...
Azi răspunsul e-ncercarea
De-a-i da vorbe îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Nu există mic şi mare,

Nici bogatul nu-i bogat,

Nici dorinţa nu-i păcat.

Dacă-aş şti că întrebarea
Are numai un răspuns,
Nu m-ar mai mira mirarea
Că nu-l ştiu îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Timpul stă în aşteptare,

Nici ce-a fost nu-i cum a fost,

Ce-i acum îşi are rost.

Dacă-aş şti când întrebarea
Se vrea fără de răspuns,
Aş lua, cumva, urmarea
Ca firească şi de-ajuns.

Dincolo de cer, de soare,

Omul, om fiind, nu moare,

Nici ce-i mic, nu este mic,

Totu-i tot, restu-i nimic.

La final, anonim

Alo!
Formaţi vă rog, la întâmplare
Oricare număr vreţi… Vă rog formaţi...
Vă caută un om ca orişicare,
Pierdut în lumea celor trişti, uitaţi.

Oriunde veţi suna vă va răspunde
Un nume tot la fel de anonim...
Aş vrea să-i spun că nu mai pot ascunde
Destinul meu din vremea ce-o trăim.

Alo?...
Vreţi totuşi să mă ştiţi şi după nume?
Numiţi-mă cu-n nume-al nimănui,
Gândiţi-vă că-i mare-această lume
Şi nimeni n-are doar un nume-a lui.

Alegeţi A... vă este la-ndemână...
Sau E, sau I, sau mai uitatul U,
Pe mine doar tăcerea mă îngână,
Avându-mi dreptul de a-mi spune Nu!

Alo!...
Nici unul nu e liber? Nu răspunde?
Mai încercaţi, vă rog, mai încercaţi...
În suflet o speranţă îmi pătrunde,
Sperând că toţi sunt doar prea ocupaţi.

Acum că, totuşi, v-am răpit o clipă
Şi mi-aţi răspuns, deşi nu mi-aţi vorbit,
Vă recunosc... eu v-am sunat în pripă,
Să spun că plec, din lumea mea, grăbit...

Eu, al altei lumi

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care nimeni n-are un alt nume
Şi nimeni nu se crede-a fi o lume
Purtând blazon excesele puterii.

E lumea-n care e-ndeajuns cuvântul
Ca toate să ia formă şi mărime,
Şi vorba nu e spusă cu asprime
Chiar dacă este grea ca şi pământul.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care nimeni nu îşi face nume
Dorindu-şi, pe de-asupra, un renume
Sau ranguri după o măsură-a vrerii.

E lumea-n care e-ndeajuns un gând
Ca muntele din loc să se urnească,
Furtuna, din senin, să se pornească,
Şi focul să-ncălzească nearzând.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care orice faptă-şi are nume,
Ori că sunt grele ori mărunte glume,
Ori crunte răzbunări ale durerii.

E lume-n care îndeajuns e visul
Ca faptele ascunse să se-arate,
Chiar şi acelea care par curate
Făcute să slujească compromisul.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care şi conturul e o formă
Nemărginită, într-un fel enormă,
Care sfidează-ncrederea părerii...

Peste timp, întâmplător

De-ar fi să fim din nou în noaptea-n care
Pe drumul către astăzi ai plecat,
Ai şti de ce-ţi doreşti ca o-ntâmplare
Să mi te dea, ştiind că mi te-ai dat.

Fugind de mine ţi-ai urmat o cale
Pe care abia astăzi o regreţi,
Dorindu-ţi nopţi cu retrăiri normale,
Reînvăţând din mers ce-ai vrut să-nveţi.

Şi te-ai tot dus prin margini de pădure,
Ferindu-te prin umbre de copaci
Şi te grăbeai dorindu-ţi să te fure
Negrele căi să poţi, ceea ce vrei, să faci.

În noaptea de-mplinire ce-o să vină
Drumul sortit vei şti să ţi-l urmezi
Şi ai să vezi, în noapte, o lumină,
Să poţi urmarea să o întrevezi.

Călca-vei peste praguri şi hotare
Recunoscându-ţi paşi bătuţi pe loc,
Simţindu-te mereu învingătoare
Şi-aducătoare iarăşi de noroc.

Revii din lumea marilor dezastre
Şi drumul îl grăbeşti şi-l vrei scurtat
Să poţi privi spre zările albastre
Uitând ceea ce-a fost deja uitat.

Te-aştept să vii... Din timpuri viitoare
Vin semnele ce-ntr-una ni s-au dat
Când nu credeai ca viaţa-i o-ntâmplare...
Şi astăzi vezi că totul s-a-ntâmplat.