Nemurire prin iubire

Simt că vin norii de ploaie
Dintr-o veche de amintire,
Dintr-o umbră de trăire
Încolţită de noroaie.

Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
În sărutul de pe buze,
Cu o vorbă blestemată.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
Dintr-o vorbă blestemată
În sărutul de pe buze.

Din îndemnul dimineţii
Gîndu-mi las liber să zboare
Spre o lacrimă de soare,
Cu dorinţa tinereţii.

Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine...
Ce mă ţine şi abţine
De-mi e viaţa-mi ca o ceaţă?
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine
Dar e viaţa-mi ca o ceaţă
Ce mă ţine şi abţine.

Îmi e dorul vieţii mele
Drumul dinspre depărtare
Neştiind să am hotare
Nici chiar dincolo de stele.

Din atîta dor de faptă
Şi de timpuri nepereche,
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă.
Din atîta dor de faptă
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă,
Alte timpuri nepereche.

Într-a nopţilor umbrire
Mă închin tăcut la lună
Regăsind, chiar şi-n furtună,
Nemurirea prin iubire.

Uvertură în instanţă

Eu am jurat să am credinţă
În cei ce şi-au pierdut curajul,
Şi vorba fiind de om, ca fiinţă,
Chiar eu sînt, drumului, mirajul.
Nemultumirea abisală
A unor, mulţi, semeni ai mei,
Găseşte că, nu din greşeală,
La vorbe-am dat voit temei.

Că închegînd din amănunte
Ideea vrutelor neşterse,
Am spus că tîmplele cărunte,
E semn al multor controverse.
Că nici nu cred în buna ştiinţă
A celor ce se cred model,
În sfinţii care, prin credinţă,
Fac moftul să devină ţel.

Cum ştiu că legea nu constrînge
Gîndul la numai o idee,
Consimt că rudele de sînge
Nu-s prin bărbat ci prin femeie.
Mă simt aiurea, nu îmi mai pasă
De zumzetul din jurul meu,
Vorba mi-i simplă, nu aleasă,
Aşa cum știu s-o am mereu.

Sînt vinovat numai cu viaţa
Ce nu mai ştie a se plînge
Şi nu-și reneagă nici speranţa
Cînd unii vor a mă înfrînge.
Dar cum orice e provizoriu,
O vorbă naşte un scandal,
Şi, ca mai toate, iluzoriu,
Sunt judecate-n tribunal.

M-au dus, forţat, într-o instanţă
Credulă şi tînguitoare,
Care să dea, prin circumstanţă,
Verdictul fără amînare.
Erau juraţi, puşi să asculte
Cum martorii mă-nvinuiesc
De, cum spun ei, prea mari insulte
Contra a tot ce-i omenesc.

Cu toţi au spus că sînt de vină,
Să stea departe de urmare,
Şi-au spus că fapta mea-i străină
De orice pură întîmplare.
Indiscutabila părere
A celor ce nu mă cunosc
Mă fac un munte de tăcere...
Nimic nu le mai recunosc.

Şi-abia acum, fără de lege
Mă-ntreb cum îmi vor da pedeapsa?
Motivul cum se va alege?
Şi ce înseamnă farsa-aceasta?
Audiaţi cu derogare
Toţi martorii credeau la fel,
Că-s vinovat de o trădare
A prea-comunului model.

Întinerit şi stors de vlagă
Prin adormiri fără de ţintă,
Lumina lumii îmi e dragă
Iar noaptea neagră mă încintă.
Şi-mi este clar...Sînt acuzatul...
Care deja e condamnat,
Găsit ca el fiind vinovatul
De, chiar şi-al altora, păcat.

Spre o celulă-ntunecată
Mă duce gîndul ce-mi dă ştire,
Că lumea nu-i de tot stricată
Cît mai vorbeşte de iubire.
Şi chiar și lanţul, strîns la mînă,
Prin tristul simplu zăngănit,
Cu ochii mei se mai îngînă,
Sperînd a fi de timp strivit.

Pămînt!

Pămînt de foc, pămînt de vis,
Pămînt - şi casă şi abis,
Strigau, prin vuiet de motor,
Piloţii ce plecau spre zbor.

Pămînt de vis, pămînt de dor,
Pămînt – iubirea tuturor,
Strigau, privind al apei val,
Plecaţii-n larguri de la mal.

Pămînt, pămînt, pămînt, pămînt,
Te-adun din noapte şi cuvînt,
Te strig plutind, te strig din zbor,
În plină noapte-a tuturor.

Şi tot aşa, oriunde merg,
Pămînt e lacrima ce-mi şterg.

Imn paradoxal

Peste vreme şi istorii
Tot cei mari devin cei buni,
Măsluind fapte de glorii
În mistere şi-n minuni.
Orice vorbă-i o sentinţă
Pusă-n seama omeniei
Iar tăcerea-i o credinţă
Întru slava bucuriei.

Legile ce nu sînt scrise
Peste toate se aplică,
Nu mai pot gîndi în vise
Şi de vis îmi este frică.
Obiceiurile toate
Au un fel de şoaptă-n umbră,
Nu se spune cît se poate
Şi iubirea este sumbră.

Şi-au ajuns cei care poartă
În blazon o moştenire
Să ne spună că prin soartă
Avem dreptul la-nrobire.
Timpul în fireasca vrie
Orice vrea totuşi nu schimbă
Că puterea-i o mîndrie
Pusă-n drept în orice limbă.

Parcă lumea e bolnavă,
Prin destin, de uzurpare,
Şi înalţă imn de slavă
Semnului de întrebare.
Nici n-avem o judecată,
Sunt prea mulţi judecătorii
Ce văd viaţa ca o pată
Schimbătoare cum trec norii.

Cîte sînt, cîte mai sînt
Îşi cer drepturi pe pămînt,
Cîte-au fost, cîte vor fi,
Îşi cer dreptul de-a trăi!

Drum în amintiri

Era un drum spre marginea pădurii
Şi îl băteam şi tu şi eu mai ieri...
Şi ne spunea poveşti speranţa...
Azi, nu mai eşti, pe nicăieri.

Era un drum, era o cale-ntoarsă
Şi vînturile ne spune-au poveşti
Prin glasul lui cînta pădurea...
Dar astăzi, oare, unde eşti?

Era tîrziu, era o zi de iarnă
Cînd ne-am trezit pierduţi în absolut...
A fost întîia zi a noastră...
Dar astăzi totul a trecut.

Era un drum spre marginea pădurii
De-ai să te-ntorci oricînd îl regăseşti,
Povestea lui e nesfîrşită...
Dar nu mai ştie cine eşti...

Era un drum... azi e un drum sălbatic
N-a mai rămas nimic din fostul drum...
Încă-l mai am în amintirea
Pierdut în urme vagi de scrum...

A fost cîndva un drum... un drum de care...
Eram şi noi.... Priveam spre depărtare...
Era un drum menit spre neuitare...
Azi încă e... Pierdut de-ndepărtare...

Cotidian

Cînd stau, deseori la fereastră
Privesc furnicarul din stradă,
Privesc depărtarea măiastră
Şi-a umbrelor rece paradă.

Adesea frînturi de nălucă
Se vîntură-n lacrimi pribege
Un dor problematic m-apucă
Să blestem a timpului lege.

O frunză de plop mă mîngîie,
Cerîndu-mi să-mi pun o dorinţă,
Şi umbrele-n fum de tămîie
Mă-ntreabă de-a vieţii credinţă.

Cuvinte stau iar nerostite,
Şi-n toate se plîng ne-nţelese
Paşii mă duc în ispite
Ce plîng în voal la mirese.

Aici fiind de veghe speranţei
Văd lacrima vieţii în floare...
Şi pun întrebări cutezanţei
Ce-o simt, fără sens, trecătoare.

Stau singur cu-n strop de otravă
Miroase exilul a moarte,
Prin viaţă mă simt o epavă
Ce-i dusă, de valuri, departe.

Şi stau în fereastră la pîndă,
Respir cu un ropot de tuse,
Cu vocea-mi, deja tremurîndă,
Vorbesc despre vremuri apuse.

Uvertură rebelă

Cînd viaţa-nseamnă înrobirea,
În şoaptă moartea se ascunde,
Şi nimeni, nici măcar iubirea,
Să se întoarcă n-are unde.
Prin pas de groază şi războaie,
În haina neagră de paradă
Trec norii grei, prin nori de ploaie,
Să ningă-n falduri de zăpadă.
În palma mea se zugrăveşte
Destinul neînfricat al firii,
Suspină fapta-mi omeneşte
Şi îngenunchi de plîng, iubirii.

Cînd văd o nouă stea aprinsă,
Caut să văd de-i luminată,
Ori doar o umbră reaprinsă,
Dorind a fi ce-a fost odată.
Rostesc cuvîntul, dar mă doare,
E o sentinţă capitală,
Că timpului îi dau valoare
Prin forme clare de-ndoială.
Nopții de veche stăruinţă
Încă-i mai fac probă de formă,
Încă mai am vechea dorință
De a avea extremul normă.

Cînd ura sens de faptă naşte,
Şi cu motiv de țel dă mîna,
Setea doar rostul şi-l cunoaşte,
Uitînd ce rol are fîntîna.
Izvorul sub pămînturi geme
Şi ochiul lui se războieşte,
Simțindu-se constrîs de vremea
Ce nimănui nu îi prieşte.
Şi stă cuminte sub secure
Un cap al faptelor ursite
Care nu vrea să mai îndure
Fapte în gînduri mult dospite.

Că de-a pierit pe totdeauna
A bucuriilor candoare,
Pe cer nu are rost nici luna
Să se mai lumineze-n soare.
Din trista mea eternitate,
Mai pot aduce o dovadă
Că cele ce se vor uitate
Nu vor din drepturi să decadă.
Simt cum securea, prin conştiință
Face un drum, spre mai departe,
Unui îndemn de rea-voință,
Să limpezesc izvoare moarte.

Ascult cînd inima îmi ţipă,
Văzînd că norii se îneacă
Atraşi şi ei de o ispită,
Într-un deşert, de-o vale seacă.
N-am frică cum nici n-am măsură
Cînd e să tai în carne vie
Cu vorba care nu se-ndură
De plânsul fricii din mândrie.
O calea simplă, cale dreaptă
Eu cel ce sînt îşi tot doreşte
Şi dreaptă cale înspre faptă,
Cea care nu se ocoleşte.