Optsprezece...

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă
De-o muche roasă-n taină de cuţit,
De cînd tot caut, dis de dimineaţă,
Să-mi rostuiesc un drum spre infinit.

În zborul alb al vîntului de iarnă
Mă tot îngîn cu plînse amintiri,
Cînd stelele covor vor să aştearnă
Înnobilînd speranţe şi iubiri.

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă
De-o muche roasă-n taină de cuţit,
De cînd mă-ndemn, în zori de dimineaţă
Să-mi definesc un rost prin infinit.

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă,
Şi-i timp de rost şi-o altă dimineaţă.

Poveste, la final

Venit-ai, acum, să-mi dai veste
Că pasul ce-l faci este mare,
Că intri-ntr-o altă poveste,
Şi duci pe cea veche-n uitare.
Îmi spui că faci totul în grabă,
Dar poţi fi atentă la toate...
Accentu-l pui pe ultima silabă,
Ca să-nţeleg că, altfel, nu se poate.

Îţi las la-ndemână tăcerea
Din ea, orice vei vrea, să faci,
Nu vreau, nici nu-mi doresc puterea
De-a crede că-ţi dorşști să taci.
Dă zor... Ia aminte cum piere
Căldura, cînd focul se stinge,
Sau dacă nu-şi are putere
Şi vîntul, prea tare,-l învinge.

Ne-am vrut în urcări totdeauna,
Priveam, mai tot timpul, spre stele
Azi însă ne-apasă minciuna,
Uitat-am cu totul de ele.
Priveşte cum taina sihastră
Îngînă un gînd de niciunde,
Şi-ntreabă de-a fost fapta noastră,
Sau gest ce-n banal se ascunde?

Te văd învelită de lacrimi,
Şi gândul ţi-l simt dus departe,
Ne-apasă teribil, sub patimi,
Destinul prin rostu-i aparte.
Ţi-e încă-n porniri răbufnirea,
Crezându-te rază de soare,
Deşi te tot cheamă iubirea
Să fii, să rămîi... Dar te doare...

În pasul de fire răzleaţă
Îti faci jurăminte solemne,
Croindu-ţi, în vise, o viaţă
Ce-o vrei, prin minuni, să-ţi dea semne.
Dă-mi foc, e firesc, fără milă,
Şi dă chiar şi focului nume,
Că, totuşi, e prea puerilă
Privirea ce-o-ndrepţi înspre lume.

Eu văd depărtarea, senină,
Deasupra de-al apei noroi,
Sperînd că e vremea să vină
Consensul firescului noi.
Rămân o lumină ascunsă,
Chiar dacă nu-mi pasă de mine,
Prin lumea de neguri străpunsă
Tu, pleacă! Să-ţi fie, vreau, bine!

Flori de artificii

Ploi de stele de-artificii
Urcă şi coboară-n nimb,
Vinovaţii sînt complicii
Propăşiţi de noul schimb.

Căi Lactee de urale
Se înalţă din senin...
Drumul urcă iar o vale...
Eu doar mie mi-aparţin...

Merg un drum în libertate,
Iau firesc doar ce-nţeleg,
Şi numesc eternitate
Gîndul care mi-e întreg...

Romanţă din iarnă

Cînd suflă vîntul greu de iarnă
Cu iz de ger şi adormiri,
Vin peste noi, să se aştearnă,
Şi taine vechi, şi amintiri.
Vin toate, toate, dintr-odată
În toiul serilor tîrzii,
Lăsînd viforniţa uitată
În seama străzilor pustii.

Şi biciuiește vîntul iernii
Priviri din ochii rătăciţi
Spre timpul tristelor vecernii
Şi gîndul paşilor minţiţi.
Aştearne iarna albe garduri
Pe ceea ce se vrea real,
Ştergînd culoarea unor farduri
Ce-s doar contururi de fundal.

Cînd suflă vînturi viscolite
Şi lemnele trosnesc în foc,
Stelele-aleargă izgonite,
Prinzîndu-se-ntr-al iernii joc.
Şi iarna-şi trece ziua-n noapte,
Și mai departe noaptea-n zi,
Dîndu-ne timp de alte fapte,
Şi-un alt motiv de-a ne iubi.

Balada controlorului uitat

Ca-ntr-un timp din trecut,

noaptea asta-mi petrec,

Într-o gară din munţi

luminată de-un bec,

Nu îmi vine s-adorm,

gîndul fuge, în zbor

Pe peronul pustiu,

umbre triste-mi dau zor...

Nu se știe nimic,

n-am de unde să știu,

Dacă pentru un tren

n-am venit prea tîrziu.

Întunericu-i greu,

ca desprins dintr-un vis,

Contrasens ideal

căii dinspre abis.

Sub un vechi felinar

de-ntuneric pătat,

Văd o umbră mișcînd,

dînd din mîini agitat.

Și o văd căutînd,

înainte-napoi,

Poate ea înţelege

de ce sîntem doar noi...

Mai departe plecînd,

mai aproape venind,

Îmi e clarul real,

și simt timpul murind.

Deslușesc într-un fel

rostul iscoditor,

Al acelui ce-a fost

într-un timp controlor.

Mă întreabă ce-aștept,

îi răspund că visez,

Însă îl și întreb

dacă nu deranjez...

Discutăm prin tăceri

despre banalităţi

Despre trenuri trecînd

înspre eternităţi.

Dar mai trece un timp

și-l întreb, răspicat...

La ce oră e trenul...

și îl văd încurcat...

Însă-mi dă un răspuns

cu excese de zel

Care-mi este-ndestul

ca să știu ce-i cu el.

Intr-un mod nefiresc,

poate chiar enervant,

Am dat vorbei un sens

nuanţat elegant:

Naşule știu și eu

cum a fost la-nceput,

Însă cred, de mult timp,

trenul n-a mai trecut!

Și-am rămas amîndoi

cu privirile-n nori

Așteptînd să vedem

cum apar primii zori.

M-a văzut că nu plec,

el cu mine a stat...

Dar, firesc, mai tîrziu

amîndoi am plecat...

Naşule, hai la drum!

Trenu nu-i, te-a uitat!

Hai cu mine, acum!

Asta-i tot!...

Şi-am plecat!

Omenește, sperând

Încă se simte pulsul firii
Când pun accentul pe cuvînt
Şi mă închin, plîngînd, iubirii
Să-şi intre-n drepturi pe pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Când gîndu-i plin de remuşcări,
În noaptea apăsării mute,
Mi-e dor, mereu, de depărtări.

Sub trista timpurilor haină,
Sînt un timid cu viaţa mea,
Dar gînd nebun m-apuca-n taină
De-a fi mai mult, un altceva.
Şi dacă tot îmi jur, în umblet,
Nici Dumnezeu nu mă opreşte
Să dau speranței rost în suflet,
Că a spera e omeneşte.

Eternitatea ca măsură

Pe drumul vechi mergînd, nu-mi pasă,
De cît mai am de aşteptat…
M-am tot visat c-aş fi acasă
Şi-n vise te-am îndepărtat.
Mă văd o umbră abătută
Din calea rostului lumesc
Sărbătorind o zi pierdută
Mult prea uşor, prea nefiresc.

Ca şi răspuns la întrebarea,
Ce-şi vrea şi înţeles şi rost,
Mi-ai fost, şi îmi erai chemarea
Spre alb de ierni care au fost.
Ca şarpele strîngîndu-şi prada,
Strîng vîntul ce îmi bate-n geam,
Prin neguri albă-i doar zăpada,
Şi cel ce cîndva eu eram.

Nebunul ce-ţi spunea minune
Şi clipa vieţii-ţi dăruia
E gata,azi, să se împreune
Cu tot ce nu îi trebuia.
Muşcînd din măr, ca păcătoşii
Cînd prin real se mărginesc,
Gîndeam la fel ca mincinoşii,
Ca tu să vezi că te iubesc.

Ai spus prăpăd şi-ai spus iubire,
Şi-ai tot privit înspre trecut,
Cu-n dor nebun, fără menire,
Ţi-ai vrut ceea ce n-ai avut.
Sub piatra vechilor morminte
Tu n-ai văzut că-i viaţa mea...
N-ai înţeles, printre cuvinte,
Ceea ce, altfel, îţi spunea.

Prin toate ea ţi-a spus, spre ştiinţă,
Că-n toate viaţă-s oglindiri,
Şi că trăindu-te-n credinţă,
Avea-vei parte de-mpliniri.
Nemaiavînd nici rădăcina
Ce aripi zborului dădea,
Priveai pălind, în zori, lumina
Şi negura te cuprindea.

Ai pus blestem pe vorba rece
Ce printre zbateri se-ntrupa,
Şi-ai vrut izvoarele să-i sece
Când adevăruri îţi spunea.
Şi pus-ai mînă de la mînă
Să încropeşti un lait-motiv
Care abia acum se-ngînă
Cu un trecut obscen pasiv.

Ai spus Păcat! şi vorba plîns-a
O viaţă ce-ţi aveai în gînd
Şi te doreai mereu într-însa
Nehotărîri tărăgănînd.
Degeaba-mi povesteai într-una
Dorindu-ţi altfel să gîndesc,
Pluteşti în neguri ca minciuna...
Şi, totuşi, tot te mai iubesc.

Eternă-acum, din nicăieri,
E ziua care a fost ieri,
Etern e mîine prin poimîine
Şi rost al grîului din pîine.