miercuri, 12 septembrie 1984

Balada controlorului uitat

Ca-ntr-un timp din trecut,
noaptea asta-mi petrec,
Într-o gară din munţi
luminată de-un bec,
Nu îmi vine s-adorm,
gîndul fuge, în zbor
Pe peronul pustiu,
umbre triste-mi dau zor...

Nu se știe nimic,
n-am de unde să știu,
Dacă pentru un tren
n-am venit prea tîrziu.
Întunericu-i greu,
ca desprins dintr-un vis,
Contrasens ideal
căii dinspre abis.

Sub un vechi felinar
de-ntuneric pătat,
Văd o umbră mișcînd,
dînd din mîini agitat.
Și o văd căutînd,
înainte-napoi,
Poate ea înţelege
de ce sîntem doar noi...

Mai departe plecînd,
mai aproape venind,
Îmi e clarul real,
și simt timpul murind.
Deslușesc într-un fel
rostul iscoditor,
Al acelui ce-a fost
într-un timp controlor.

Mă întreabă ce-aștept,
îi răspund că visez,
Însă îl și întreb
dacă nu deranjez...
Discutăm prin tăceri
despre banalităţi
Despre trenuri trecînd
înspre eternităţi.

Dar mai trece un timp
și-l întreb, răspicat...
La ce oră e trenul...
și îl văd încurcat...
Însă-mi dă un răspuns
cu excese de zel
Care-mi este-ndestul
ca să știu ce-i cu el.

Intr-un mod nefiresc,
poate chiar enervant,
Am dat vorbei un sens
nuanţat elegant:
Naşule știu și eu
cum a fost la-nceput,
Însă cred, de mult timp,
trenul n-a mai trecut!

Și-am rămas amîndoi
cu privirile-n nori
Așteptînd să vedem
cum apar primii zori.
M-a văzut că nu plec,
el cu mine a stat...
Dar, firesc, mai tîrziu
amîndoi am plecat...

Naşule, hai la drum!
Trenu nu-i, te-a uitat!
Hai cu mine, acum!
Asta-i tot!...
Şi-am plecat!

joi, 24 mai 1984

Omenește, sperând

Încă se simte pulsul firii
Când pun accentul pe cuvînt
Şi mă închin, plîngînd, iubirii
Să-şi intre-n drepturi pe pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Când gîndu-i plin de remuşcări,
În noaptea apăsării mute,
Mi-e dor, mereu, de depărtări.

Sub trista timpurilor haină,
Sînt un timid cu viaţa mea,
Dar gînd nebun m-apuca-n taină
De-a fi mai mult, un altceva.
Şi dacă tot îmi jur, în umblet,
Nici Dumnezeu nu mă opreşte
Să dau speranței rost în suflet,
Că a spera e omeneşte.

luni, 12 martie 1984

Eternitatea ca măsură

Pe drumul vechi mergînd, nu-mi pasă,
De cît mai am de aşteptat…
M-am tot visat c-aş fi acasă
Şi-n vise te-am îndepărtat.
Mă văd o umbră abătută
Din calea rostului lumesc
Sărbătorind o zi pierdută
Mult prea uşor, prea nefiresc.

Ca şi răspuns la întrebarea,
Ce-şi vrea şi înţeles şi rost,
Mi-ai fost, şi îmi erai chemarea
Spre alb de ierni care au fost.
Ca şarpele strîngîndu-şi prada,
Strîng vîntul ce îmi bate-n geam,
Prin neguri albă-i doar zăpada,
Şi cel ce cîndva eu eram.

Nebunul ce-ţi spunea minune
Şi clipa vieţii-ţi dăruia
E gata,azi, să se împreune
Cu tot ce nu îi trebuia.
Muşcînd din măr, ca păcătoşii
Cînd prin real se mărginesc,
Gîndeam la fel ca mincinoşii,
Ca tu să vezi că te iubesc.

Ai spus prăpăd şi-ai spus iubire,
Şi-ai tot privit înspre trecut,
Cu-n dor nebun, fără menire,
Ţi-ai vrut ceea ce n-ai avut.
Sub piatra vechilor morminte
Tu n-ai văzut că-i viaţa mea...
N-ai înţeles, printre cuvinte,
Ceea ce, altfel, îţi spunea.

Prin toate ea ţi-a spus, spre ştiinţă,
Că-n toate viaţă-s oglindiri,
Şi că trăindu-te-n credinţă,
Avea-vei parte de-mpliniri.
Nemaiavînd nici rădăcina
Ce aripi zborului dădea,
Priveai pălind, în zori, lumina
Şi negura te cuprindea.

Ai pus blestem pe vorba rece
Ce printre zbateri se-ntrupa,
Şi-ai vrut izvoarele să-i sece
Când adevăruri îţi spunea.
Şi pus-ai mînă de la mînă
Să încropeşti un lait-motiv
Care abia acum se-ngînă
Cu un trecut obscen pasiv.

Ai spus Păcat! şi vorba plîns-a
O viaţă ce-ţi aveai în gînd
Şi te doreai mereu într-însa
Nehotărîri tărăgănînd.
Degeaba-mi povesteai într-una
Dorindu-ţi altfel să gîndesc,
Pluteşti în neguri ca minciuna...
Şi, totuşi, tot te mai iubesc.

Eternă-acum, din nicăieri,
E ziua care a fost ieri,
Etern e mîine prin poimîine
Şi rost al grîului din pîine.

sâmbătă, 4 februarie 1984

Stelelor căutător

Te-am căutat, visînd, spre stele,
Prin nori şi-ndepărtate zări,
Adesea-n visurile mele,
Pe drumuri largi şi pe cărări.

Te-am căutat apoi pe mare,
Pe valul rece şi-nspumat,
Cînd tu fugeai, întru uitare,
Spre alt tărîm, însingurat.

Privirea mi-o arunc în ape
Şi plec şi eu pe urma ei,
Simţindu-mă mult mai aproape
De fapta justului temei.

Doar ploaia, -n noaptea veşniciei,
Cu cerul ei înfierbîntat,
Punînd accente nebuniei,
Consensul ni-l lăsa uitat.

Şi azi mă uit plîngînd spre stele,
În nopţi de mai, cu cer senin,
Ca-n lacrimi visele să spele
Vremuri apuse, cînd revin.

Te-aud cum plîngi rătăcitoare,
Cînd fierbe marea în furtuni,
Că-ţi este frig, că visul doare,
Că tot aştepţi semn prin minuni.

Mai caut prin tristeţi uitate,
Cînd văd cazînd o stea din cer,
Şi tăinuiesc un vis în toate,
Chiar dacă-n fuger ele pier.

miercuri, 21 decembrie 1983

Război în stele

Printr-un gând al răzvrătirii
Fac, în fapte, pe nebunul
Şi-n speranţa amintirii
Pun la socoteală tunul.
Din credinţa zbuciumată,
A rămas doar fum de viaţă,
Şi, la fel ca altădată
Mă mai prinde noaptea-n ceaţă.

Rîd cu-n soi de disperare,
Plîng cu preoţii în strană,
Şi cu un cuţit de sare
Rup condiţia umană.
Dar, precum mă ştie viaţa,
Cu-l meu nume ca prenume,
Pun pe fugă dimineaţa
Să pot fi sedus de glume.

Prin condiţia-mi de vifor
Măsluiesc război de stele,
Că, prin toate cîte fi-vor,
Am s-ajung şi eu la ele.
Mă mai ceartă pana-mi slugă
Să iau drumul spre trecuturi,
Dar opun cu glas de rugă
Clandestinul din rebuturi.

Şterg o lacrimă ştrengară
Cu o vorbă apăsată,
Tot dînd lacrimii de ceară
Rost de clipă luminată.
Mă trădează şoapta sorţii
Prin credinţa-mi muritoare,
Că nu sunt un sclav al morţii
Temător de-al zilei soare.

marți, 13 decembrie 1983

Numărătoare

Şi iarăşi încep... Număr anii...
Trecutul, mi-l număr pe frunte,
Preoţii îmi cîntă litanii,
Să pot să mai uit amănunte.

Fur clipe din clipa de viaţă,
Şi număr mă simt că sunt eu,
Şi chiar cînd conturu-i în ceaţă
Să uit mi se pare prea greu.

Din toate ce-au fost şi-or să fie,
Puţine-mi vor fi ca avere,
Ştiu însă că dată-mi e mie
Credinţa ca semn de putere.

Dar totuşi, eu număr nimicul
Ce-mi pune, pe frunte, însemn,
Mă apăr şi-mi sînt inamicul,
La luptă mereu mă îndemn.

Mă lupt cu privirea prea dură,
Mă lupt cu mai tot ce urmează,
Arsura-mi pansez cu căldură,
Cînd gerul trăirea-mi vînează.

Şi totuşi un gînd mă mai ştie,
Eu însă nici anii nu-mi ştiu,
Un fulger privirea-mi mîngîie
Cînd spun că deja-prea tîrziu.

vineri, 2 decembrie 1983

Repetabila credinţă

Găsesc mereu enigme,
pe drumul disperării
Şi-n scîrţîtul porţii,
menirea dezbinării,
O noaptea fără margini
când ziua-i nourată
Şi liziera clipei
pe bolta înstelată.

O sacră desfrânare!
Desfrîul e culoarea
Şi cu nuanţă sfîntă
cînd nulă e valoarea,
Sînt marginea chemării
şi-mi mărginesc trăirea,
Dînd şanse amintirii
de-a-mi reproșa iubirea.

Mă plîng în somn că-i iarnă
şi viscolul mă poartă,
Prin ceruri de adâncuri,
dar eu tot cred în soartă,
Se zguduie pămîntul
cînd zbor ca o săgeată
Şi raspîndesc tumultul
cu vocea mea înceată.

Cerşesc cu mîna ruptă
şi vocea mea se strînge,
Şi răni îmi dau speranţa
că simt ce mă înfrînge,
Iar mîna mea vrea sînge
şi sîngele iubire
Ca să-nfăşor cu stele
a sceptrelor unire.

Prin adormirea serii
aştept, din cer, povaţa
Şi mă tot chem în taină
rănindu-mă cu viaţa,
Am nemurirea-n moarte
şi moartea-mi stă pe buze
Şi răzvrătirea nopţii
prin mine-şi cere scuze.

Am nopţile mai scurte
şi nopţi de nedormire,
Dar îmi păstrez speranţa
în clipa de trăire,
Şi fără gînd, o şoaptă,
o viaţă-mi răzvrăteşte
Într-un final tot fapta
e cea care-o-ntregeşte.