taina nopţii-i călătoare,
Că ni-s multe, fără neştire,
un motiv de ispitire.
Chiar un rug, de ne-ncălzeşte,
ni-l dorim şi-l vrem a creşte,
Fiindu-ne ca o speranţă
şi îndemn de cutezanţă.
Cîte-n lume sunt să fie,
au un dat ca temelie,
Sunt mai multe, mai puţine,
leac ori de otrăvuri pline.
Omu-şi vrea sieşi de toate,
lumea-ntreagă de se poate,
Şi cu multa lui dorinţă
strânge peste prisosinţă.
Iar cînd are, nu mai ştie
de o altă bogăţie,
Nici pe cei care ştiu multe
nu mai stă să îi asculte.
Uită de orice trăire,
de plăcere, de iubire,
Uită viaţa să-şi trăiască
după legea omenească.
În oricîte i se-arată,
înţelesuri nu mai cată,
Că averea-n lanţ îl leagă,
să nu poată să-nţeleagă.
Nici n-aude, nici nu vede,
nici nu-nvaţă, nici nu crede,
Când averea îl subjugă
“a iubi” nu mai conjugă.
Că averea doar condamnă
şi la moarte vieţii-ndeamnă,
Face legea-i şi-o tot schimbă,
are doar propria-i limbă.
Cînd reper e doar averea
ne trăim mereu durerea,
Mai rămîne ca-n simţire,
ura s-o numim iubire.
